Istoria acoperișurilor este una lungă, începând cu bordeiele acoperite cu straturi groase din paie, îngropate în pământ sau uneori bătute cu lut și finisând cu construcția acoperișurilor din lemn, iar ulterior apariția țiglei și tablei metalice.
Știm cu toții despre secolele în care popoarele migratoare au fost marcate de construcția bordeielor – locuințe care au dispărut din peisaj cu timpul însă, scăpându-i la timpul lor pe locatari de atacurile barbare. Cât despre învelitorile din lemn, care au apărut ceva mai târziu, cunoaștem faptul că, acestea au fost utilizate în acoperirea cetăților dacice, așa numitele “metropole antice” fiind înălțate spre ceruri sub forme de coloane goale din lemn.
Odată cu întemeierea cetăților medievale din piatră, țigla a devenit un material comun pentru învelitori. Simplă sau smălțuită, țigla a reprezentat nu doar un material pentru rezolvarea unei necesitați – protecția împotriva intemperiilor – ci și un mijloc de expresie arhitecturală. Se pare că nu noi am inventat expresia “acoperișul – a cincea fațadă”.
Începând cu secolul XIX-lea, are loc explozia învelitorilor metalice de diverse forme, culori, structuri, de dimensiuni din ce în ce mai mari, cu elemente, detalii și tehnologii de montaj care să permită o performanță mai bună.
Unde am ajuns în prezent? La producerea celei mai rezistente țigle metalice, tablei cutate sau tablei în falț, acompaniate cu sisteme pluviale de înalte calitate, fapt care nu poate să nu ne bucure pentru că, lăsăm la rîndul nostru o moștenire celor ce ne urmează...